Revolutionay Road, cartea şi filmul – despre moartea pasiunii, la propriu

Mi-e imposibil să vă spun că Revolutionary Road mi-a plăcut, deşi e o carte bună. De altfel, cred că e genul de carte despre care chiar nu ai cum să spui că ţi-a plăcut. E o experienţă dureroasă, o lectură care te lasă cu un gust amar, complet îngrozit de perspectiva unei relaţii pe termen lung şi care, în general, îţi dărâmă toate iluziile pe care ţi le-ai făcut vreodată cum că voi doi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi, contrar aşteptărilor, nu m-a dus deloc cu gândul la ecranizarea din 20098, regizată de Sam Mendes, ci la un cu totul la alt film, cu un subiect similar, din 2010: Blue Valentine, echivalentul modern al poveștii soților Wheeler (desfășurate din anii ’50) cu care împarte aceeași atmosferă apăsătoare, aceeași analiză realistă a unei relații între doi oameni ce odată, poate ar fi putut să fie împreună, dar care au sfârșit prin a renunța la prea mult din propriul sine pentru a mai avea loc și pentru celălalt.

Revolutionary Road nu e o carte întemeiată pe un fir narativ puternic. El mai degrabă se strecoară printre flashback-uri și detalii puse sub lupă de un autor omniscient, exigent, dar, în ultimă instanță, îngăduitor cu personajele lui. April și Frank au mai puțin de 30 de ani, doi copii mici și o mulțime de vise vârâte sub covor.

Vârâte, ai zice la început, de dragul societății, desigur. De dragul aparențelor. Ei bine, afli mai târziu că nu e chiar așa. Societatea e mereu acolo. Și în 2013 e acolo. Și da, poartă partea ei de vină, dar problemele stau de fapt altundeva. Mai exact, între cei doi soți, prea speriați – sau poate prea comozi, după cum începi să bănuiești pe parcurs – să-și urmeze visele.

Și nici măcar asta nu e tocmai exact. Pentru că romanul se învârte, în cercuri, în jurul felului în care oamenii își redefinesc în mod constant visele, încercând să le plieze pe realitatea care îi înconjoară. La început, April a vrut să fie actriță. Întâlnirea cu Frank a făcut-o să creadă că va putea să-și găsească împlinirea lângă un bărbat extrem de interesant (așa cum îl descrie ea la puțin timp după ce îl cunoaște) - cel puțin la prima vedere.

Frank, în schimb, și-a dorit întotdeauna să fie mai mult decât tatăl lui, dar a sfârșit prin a alege tocmai confortul unei existențe similare: un job care nu-l satisface cu nimic și nu-l solicită deloc, o nevastă cuminte și o existență liniștită într-o suburbie unde nimic rău nu se poate întâmpla – sau, dacă se întâmplă, se ascunde cât mai eficient de vecinii care nu vor pierde prilejul de a transforma tot evenimentul într-o poveste numai bună de piperat o băută cu prietenii.

Ceea ce e cu adevărat remarcabil la romanul lui Yates e însă felul în care autorul reușește să reducă, absolut totul, la oameni, sa universalizeze o experiență pe care ar putea să o limiteze liniștit la epoca în care ea se desfășoară. Să elibereze societatea de vina de a-i fi constrâns în vreun fel, punând povara responsabilității de cuplu numai și numai pe umerii celor doi.

Frank și April ar putea să trăiască în secolul 19, în anii ’20, ’30, ’70, ’90. Ar putea să fie Dean și Cindy din Blue Valentine, un cuplu care trece prin aceeași angoasă cincizeci de ani mai târziu. Care ajung să se urască profund, dar nu-și permit s-o recunoască nici măcar față de ei înșiși. Și ei cad în capcana compromisurilor care se atrag unul pe altul numai pentru că nu găsesc tăria să reacționeze la momentul potrivit, înainte ca o anumită linie să fie depășită, iar subiectul e atât de comun, încât ai putea să te regăsești și tu în el, să-ți recunoști propria relație.

Ce subtil și înșelător era să te lași dus în asemenea chip! Fiindcă odată începute, lucrurile deveniseră teribil de greu de oprit. Repede ajungeai să spui: ”Îmi pare rău, desigur că ai dreptate”, “Cum crezi tu că-i mai bine” și “Ești cel mai extraordinar și valoros lucru de pe lume”, așa că, până să-ți dai seama, onestitatea și adevărul erau departe, ca niște luminițe în zare, la fel de greu de atins ca lumea oamenilor de aur. (…) descopereai că spui da când voiai să spui nu și “Trebuie să fim împreună în povestea asta” când gândeai exact contrariul.

Și cum ar fi putut fi altcineva învinuit pentru toate acestea?

Iar asta, dragă cititorule, e cu adevărat îngrozitor, și motivul pentru care Revolutionary Road e genul de roman pe care nu vrei să-l citești pe la 20 de ani, atunci când schimbarea nu trebuie să fie un motiv de teamă, așa cum este ea în romanul lui Yates, atunci când relațiile nu se măsoară în ani și încă se definesc prin fluturi în stomac. Pentru că n-o să înțelegi și o să-ți spui, cel mai probabil, că tu și jumătatea ta veți fi, cu siguranță, mai buni de atât. Și poate, cine știe, o să ai dreptate. Sau poate că nu.

Pentru cine n-are răbdare să citeasca romanul și vrea să vadă doar filmul lui Mendes, trebuie să vă spun de la început că nu atinge decât vârful iceberg-ului relației reale dintre April și Frank. Eu, cel puțin, n-am priceput exact de unde porneau toate angoasele lor atunci când am vazut filmul (și nu citisem încă romanul) și m-a lăsat cam rece.

Dacă tot vreți să vedeți ceva în același registru, mai bine încercați, așa cum vă spuneam mai devreme, Blue Valentine, care, spre deosebire de ecranizarea după Revolutionary Road – oarecum împachetată într-o fundă de existență suburbană drăguță ce mai atenuează din impact – taie în carne vie, nu-și iartă nici personajele și nu te iartă nici pe tine, voyeurul accidental ce ascultă cu gura căscată lucrurile oribile de care ajung să se acuze cei doi și se întreabă, la fel ca și personajele din romanul lui Yates: cum am ajuns aici?

PS: Voiam, din nou, să mă iau de traducerea absolut îngrozitoare, care transforma dialogurile între personaje într-o succesiune de replici cu fluența și naturalețea unei mașini cu o roată pătrată. Dar m-am plictisit deja de chestia asta.

O să spun doar atât: de câte ori ați auzit pe cineva începând propoziții în lima română vorbită, aia dintre doi oameni care stau la o bere sau dintre doi vecini, cu: “O”? Nu, nu cu aaaa, sau cu ăăăă. Cu ”O”.

O, cititorule, în traducerea ediției în română a Revolutionary Road toate personajele vorbesc așa. Până și copii. Și, o, nu-i așa că e minunat?