Operațiunea Ghințurești și confesiunile unui bookaholic confuz

Ca toată lumea, și bookaholicii au stat, pe vremuri, prin cămine. În paturi de metal, cu noptiere de metal, saltele din 1975 făcute sul sub pat că vorba aia, tu îți iei una nouă, da aia veche e pe inventar, și cu spațiu de stocare suficient pentru trei cursuri, o pâine și-un salam. O vreme când cutreieram anticariatele și adunam cărțile ca pe niște bijuterii, una câte una, și le făceam teanc lângă pat. Când ne mutam, le adunam frumos în cutii, numai ca să le facem teanc lângă patul următor, cu speranța vagă că viitorul ne va rezerva și nouă, în cele din urmă, o bibliotecă.

Îmi amintesc și acum o discuție de pe vremea aia cu o prietenă mai în vârstă, posesoare deci de bibliotecă, și care îmi povestea cum s-a trezit subit pe cap, din motive pe care nu mi le mai amintesc, cu câteva sute de cărți cu care nu știe ce să facă. Și că plănuiește să doneze ce poate la un anticariat, dar că pe restul urmează să le arunce.

Ideea de a arunca o carte, de a o abandona undeva singură și tristă, indiferent despre ce carte era vorba, mi-a produs o stare intensă de disconfort la vremea aia. Ca să car cărți după mine am plătit suprataxă la bagaje prin aeroporturi și am plimbat, de la o adresă la alta, munți de cutii de fiecare dată când m-am mutat.

Și niciodată nu aveam destule: era suficient să mă gândesc cu invidie la biblioteca imensă a maică-mii, ca să fiu sigură că nu-s niciodată prea multe cărți, chiar dacă ajungi să dormi cu ele în pat, sub pat, sub masă, pe masă, ca-n banc, sau să le exilezi la budă, că tot povestirăm pe subiect acum puțin timp.

Ei bine, și iată că m-am trezit, câțiva ani mai târziu, cu un teanc de cărți pe cap, de care n-am loc și care nu-mi aparține. Și nici măcar ceva ce m-ar interesa să citesc – printre altele, o tonă de romane polițiste românești de dinainte de ’89. Am stat cu ele în cutii, o vreme, gândindu-mă ce aș putea să fac. De citit, n-o să le citesc niciodată. De vândut, nici vorbă, n-am cui. De donat la un anticariat, poate, deși cine o caute vreodată înfocat prin anticariate un roman care se cheamă Operațiunea Ghințurești?

Mi s-a sugerat să le duc într-un sat, să le donez unei biblioteci mai prost aprovizionate. Suna bine – și-apoi mi-am amintit de vremea când împrumutam, la bunică-mea în sat, cărți de la biblioteca de acolo. N-aș fi pus mâna niciodată pe vreuna din cărțile astea ale mele. Și poate e ușor condescendent – chiar dacă pornește de la o idee altruistă – să te gândești că, deși tu n-ai pune mâna pe vreunul din volumele alea decât dacă, eventual, ai naufragia cu ele pe o insulă pustie, cineva cu mai puțin acces la cultură o s-o facă, numai pentru că se nimeresc să fie acolo. Că se vor mulțumi cu mai puțin decât tine, numai pentru că asta se găsește, că asta le-ai dat tu, bucureșteanul cu prea multe cărți și biblioteca prea mare.

Așa că le-am aruncat. Pe burlanul din bloc, una câte una. Au și bookaholicii păcatele lor. Și, în timp ce le aruncam, m-am trezit întrebându-mă: au început cărțile tipărite să fie reduse numai la statutul de obiecte-cult? Sunt ele doar niște relicve, niște manifeste ale statutului nostru de cititor înrăit, cu unicul scop de de a ne demonstra nouă, și celor din jurul nostru, că noi chiar citim, uite, avem chiar și o bibliotecă uriașă cu care putem dovedi asta?

Din biblioteca mea, am citit toate cărțile. Dar de la o vreme încoace, citesc numai pe Kindle. Ocazional mai pun mâna pe câte o carte tipărită, pentru că o primesc, dau peste ea într-o librărie când se nimerește să am bani și ceva timp liber. Sau n-o găsesc în format electronic și, după ce-am bătut internetul în lung și-n lat, abandonez și din două click-uri Amazon mi-o trimite la poștă, sfidând atotputernicia e-book reader-ului.

Și atunci, dacă e să ne scuturăm de micile snobisme de cititori, de nostalgii și de atașamentul irațional față de niște obiecte pe care am fost educați să le ridicăm la statul de obiect-simbol al inteligenței și culturii, la ce ne mai folosesc cărțile?

Azi, nu găsim tot ce avem nevoie în format electronic. Poate n-avem bani de Kindle încă. E safe să tipărim cărțile, încă mai are cine să le cumpere. Și, mai important, mai are rost să le cumpărăm. Dar mâine, ce răspuns dăm la întrebarea asta?

Și presupunând că generația următoare, copiii noștri, o să crească într-o lume mult mai intens digitalizată ca noi, pe ce o să-i învățăm să citească? Eu, personal, mi-am păstrat cărțile colorate cu povești de Frații Grimm pentru asta. Vreau să vadă poze, să pună degetul pe ele, să le simtă, să-și însușească faptul că o carte nu e numai o sumă de informații, e o poveste cu cap și coadă, delimitată de două coperți.

Și poate ăsta e răspunsul la întrebare. De când citesc în format electronic, citesc mai mult, mai repede și pe subiecte mult mai variate decât înainte. Dar am impresia că poveștile curg în continuu, că după ce termin o carte, următoarea începe direct din ea, ca și cum aș fi abonată la fabrica de povești.

Ca atunci când asculți mai multe albume pe shuffle: sunt toate șansele să nu știi cum se cheamă niciuna din piese, și n-o să ai răbdare să asculți niciodată un album de la cap la coadă, cum făceam pe vreme când ascultam muzica pe casete.

Poate cărțile în format tipărit sunt ca niște casete. Sunt un manifest de existență al unor povești care altfel nu sunt decât informație pură, pierdută într-un fluviu uriaș de informație, din care se delimitează din ce în ce mai greu. Poate noi, cei care am crescut cu cărți, încă percepem toate semnificațiile simbolice asociate unei cărți, ca obiect, chiar dacă acum citim pe e-book readere, pentru că așa suntem construiți deja.

Cum o să perceapă însă copiii noștri cărțile, e o întrebare de care mă tem. Mă tem de biblioteci înțesate de harduri portabile. Înțeleg faptul că, în ciuda oricărei aprecieri raționale, sunt profund atașată de biblioteca mea, și oriune o să mă mut, ea o să vină după mine, ca un cârlig uriaș care mă ține legată de trecutul meu, de toate bucățile astea de hârtie și carton care m-au format, la un moment dat, ca om.

Și, cu toate astea, doar ce am aruncat două cutii de cărți pe burlanul de la tomberon. Una câte una, execution-style. Fără milă.